Iosif Derzsi îi învață gratuit pe copii să se descurce în natură, în Pădurea Dumbrava din Sibiu

Prin școala sa au trecut câteva zeci de mii de copii, potrivit Turnul Sfatului. Foștii participanți trăiesc acum în țări îndepărtate unele de altele, din Noua Zeelandă până în Canada. Derzsi spune că primește în fiecare an cel puțin 80-90 de mesaje de ziua lui, iar jurnalele de impresii ale școlii au ajuns la al treilea volum.

„Asta e averea mea. O avere care nu se poate cumpăra”, a spus Iosif Derzsi, fondatorul Școlii Naturii în Natură, pentru Turnul Sfatului, despre legătura păstrată cu foștii săi elevi.

Părinții care vor informații despre activități îl pot contacta direct pe Iosif Derzsi la numărul de telefon 0749052731.

Derzsi spune că interesul copiilor pentru activități a scăzut

Până acum cinci ani, își amintește el, la școală încă veneau copii dornici să participe. Leagă scăderea interesului de schimbarea generațiilor și de timpul petrecut pe internet.

„S-a băgat internetul în mintea copiilor. Sunt rupți de realitate complet. Nu simt pericolul nicăieri. Calcă pe șerpi veninoși și n-au treabă”, susține Derzsi, care consideră că îndepărtarea de natură îi face pe copii mai vulnerabili în fața pericolelor.

Discuțiile despre educație continuă și în familia lui. Fiica cea mică a lucrat 16 ani ca învățătoare la Școala Nr. 20, cea mare s-a pensionat anul acesta de la grădiniță, iar nepoata sa, de 40 de ani, este tot educatoare.

„Ele povestesc în ce stadiu au ajuns copiii de astăzi, ce gânduri au, ce răspunsuri dau. Sau, putem spune, cum involuează”, a adăugat el despre experiențele pe care i le povestesc acestea.

La taberele de supraviețuire, Derzsi a avut alături voluntari: învățători, profesori și specialiști în diverse domenii. Acum spune că și disponibilitatea adulților de a ajuta s-a schimbat: „Acum nu mai vine nimeni fără bani”.

Primii elevi au fost copiii care îi luau căpșunile din grădină

Școala a început după pensionarea lui pe caz de boală. La începutul anilor ’80, povestește Derzsi, sănătatea îi fusese afectată de locul de muncă atât de mult, încât medicii îi mai dădeau un an sau un an și jumătate de trăit. Căuta atunci un loc unde să se retragă.

A ales un deal dinspre Poplaca, județul Sibiu, unde se arunca gunoiul orașului. A mers la primărie să întrebe dacă poate primi terenul în folosință, apoi a început să amenajeze o grădină.

Pământul fertil l-a adus de pe un șantier. Cu Trabantul a cărat gunoi de grajd de la Șura Mică, județul Sibiu, iar nisipul l-a luat din zona Cibinului. Apa o aducea în butoaie de la un vecin și uda plantele dimineața și seara.

Și-a construit acolo o colibă cu un pat rabatabil, pe care îl ridica în timpul zilei. La sfârșit de săptămână veneau soția și cele două fete ale lor.

După trei ani de muncă în grădină, a ajuns la o recoltă de o tonă de căpșuni. Le livra clienților tot cu Trabantul, în cantități de 5 sau 10 kilograme.

Noaptea, câțiva copii din zonă intrau să ia fructe. Derzsi i-a fotografiat și a mers la părinții lor cu o propunere: copiii să îl ajute în gospodărie, iar el să păstreze între ei întâmplarea.

Așa au apărut primii lui elevi. Au învățat să îngrijească grădina și să taie vița de vie, iar peste ani l-au invitat la nunțile lor.

„Doamne, ce frumos a fost! I-am făcut copii sănătoși și harnici”, și-a amintit fondatorul școlii.

Când vorbește despre alegerea de a lucra cu cei mici, își împarte viața în două perioade: „Până în ’90 am făcut tot ce am putut, în așa fel încât, când mă uit în oglindă, să nu-mi fie rușine de mine. După ’90 am făcut tot ce am vrut eu și m-am băgat unde știam că e nevoie cel mai mult. M-am băgat în educație și nu îmi pare rău”, a explicat Derzsi.

În Valea Moașei au venit copii din țară și din străinătate

Activitățile începute în grădină s-au dezvoltat în Valea Moașei, la Sebeșu de Sus, județul Sibiu. Derzsi a locuit acolo împreună cu soția timp de 10 ani și consideră acea perioadă cea mai bună din istoria școlii. Pentru el, valea este cea mai frumoasă zonă a Sibiului.

La programe veneau copii din toată țara, grupuri din Ungaria și familii de peste ocean. O familie din Canada a aflat de școală pe internet, a închiriat un apartament în zonă și și-a adus zilnic cei doi copii la activități.

Derzsi a încercat și să readucă în atenție orientarea, practica folosirii busolei și a hărții pentru găsirea drumului. Încercarea nu a avut rezultatul dorit, așa că a continuat cursurile în taberele proprii. El consideră că această activitate este astăzi tot mai puțin practicată.

În casă păstrează și rucsacul cu care le arată elevilor ce echipament minimal să aibă în natură. În el se află:

• un sac de dormit;
• o prelată;
• un topor;
• un fierăstrău.

Le explică celor mici că viața îi poate pune în situații în care au nevoie de aceste lucruri. Sloganul Școlii Naturii în Natură îi îndeamnă să fie atenți, să fie gata pentru orice, oricând și oriunde, să învețe și să dea mai departe.

Un învățător l-a deprins să citească natura și hărțile

Iosif Derzsi s-a născut la Cluj pe 24 octombrie 1935. Își va aniversa ziua de naștere la scurt timp după relatarea publicată pe 8 octombrie 2026. El le spune celor din jur că are 92 de ani, adăugând intenționat un an la vârsta aniversării, pentru a arăta că vrea să meargă mai departe.

Dimineața și seara se roagă să fie lăsat în viață atât timp cât mai poate fi de folos. Întrebat despre longevitate, răspunde și cu umor: „Iubesc natura foarte mult. Iubesc foarte mult copiii, dar și pe mamele lor”, a spus el.

Copilăria sa este legată de Șoimușul Mare, satul de lângă Sighișoara. După Dictatul de la Viena din 1940, zona a trecut sub administrație maghiară. La șapte ani era copil de trupă, crescut printre soldați. Spune că are și astăzi în corp schije din acea perioadă, care nu au putut fi scoase.

Învățătorul Edi i-a rămas însă reper pentru felul în care avea să îi apropie, la rândul lui, pe copii de natură. După retragerea armatei maghiare și înaintea instalării noilor autorități, acesta a continuat aproape un an să lucreze cu elevii de clasa a IV-a fără salariu. Primea doar masa de prânz de la părinți.

Îi ducea afară ziua și noaptea, iarna și primăvara. Le arăta plantele, animalele și speciile de copaci și îi învăța să se orienteze.

De pe observatoarele aflate în punctele înalte, elevii desenau în caiete ceea ce vedeau spre cele patru puncte cardinale. Învățătorul le arăta apoi harta și le explica felul în care era alcătuită. Derzsi spune că atunci a învățat să privească lucrurile în ansamblu.

În 1962 s-a mutat la Sibiu, ca militar. Își amintește că era greu de găsit chiar și o cameră liberă în oraș.

Colecțiile adunate într-o viață au devenit instrumente de învățare

Derzsi a vânat timp de 50 de ani. Povestește că i-a fost greu să renunțe, dar a lăsat în cele din urmă pușca și s-a dedicat ocrotirii animalelor. În perioada în care conducea expediții de vânătoare, urmărea ca participanții să respecte regulile.

În subsolul casei păstrează oase și cranii adunate pentru lecțiile cu cei mici. Colecția cuprinde animale carnivore, ierbivore și omnivore:

• lup;
• vulpe;
• urs;
• cerb;
• căprior;
• capră neagră.

„Copiii trebuie să știe cum arată”, a explicat el. Îi pune pe vizitatori să recunoască exemplarele după oase și coarne și îi ajută să găsească răspunsul.

La etaj sunt expuse trofeele, unele premiate cu medalii de aur și bronz la expoziții, inclusiv pentru coarne și anomalii. Printre ele se află blana unui urs care, povestește Derzsi, mâncase trei vite la Gura Râului, județul Sibiu.

Obținerea autorizației pentru împușcarea animalului a durat mult, spune el, iar după aceea au urmat încă două săptămâni de pândă. Trofeele îi amintesc și de nopțile petrecute în frig în timpul vânătorilor.

A renovat casa pentru ca soția să nu mai urce scările

Locuiește în centrul municipiului Sibiu, într-un imobil construit în 1800. Clădirea vecină a găzduit poliția orașului, iar cea în care stă el a fost administrată cândva de Ministerul de Interne. Aici erau aduși deținuți atunci când arestul poliției nu mai avea locuri.

Curtea din spatele casei se află cu un metru mai jos decât cea a vecinilor, amenajarea fiind legată de împiedicarea evadărilor. Astăzi, Derzsi a umplut-o cu verdeață, despre care spune că a plantat-o pentru producerea de oxigen. Dintre cele șase apartamente ale clădirii, două mai sunt locuite.

Placa de la intrare consemnează renovarea făcută între 2000 și 2004 de Iosif și Iuliana. Soția sa avea o boală care o împiedica să urce scările, astfel că el a cumpărat spațiile de la demisol, în corpul B, și le-a amenajat pentru a se muta acolo.

Un fost arhitect-șef al orașului a realizat proiectul, iar Derzsi a executat lucrările. „La 70 de ani am demonstrat copiilor și nepoților mei că sunt și un bun constructor”, a povestit acesta.

În camere a păstrat obiectele moștenite și pe cele strânse de-a lungul anilor. O ladă de zestre veche de peste 250 de ani a primit-o de la o familie de colecționari. Săbiile de pe pereți îi amintesc de festivalul medieval din Sibiu, despre care spune că l-a inițiat împreună cu Ștefan Brândes Lâțea.

Are lucruri rămase de la străbunic, de la bunicul său, care a fost subofițer, și de la părinți. O pereche de picioroange care îi aparținuse bunicului a ajuns la el în 1940. În copilărie le folosea pentru a trece prin noroiul din sat, care îi ajungea până la genunchi.

De Iuliana îl leagă florile pe care continuă să le îngrijească și obiectele păstrate așa cum avea ea grijă de ele. Soția a murit pe neașteptate, în somn, după aproape 60 de ani petrecuți împreună. Derzsi a plecat pentru o vreme din oraș și spune că a trecut greu peste primul an, cu sprijinul copiilor și al nepoților.

„Amintirea aceasta nu poți să o lași uitării”, a mărturisit el despre lucrurile rămase de la soție.

Acum împarte casa cu o cățelușă care doarme lângă el și despre care glumește că nu lasă pe nimeni să se apropie. În fiecare zi, la ora 12:30, merge la cantina sașilor să ia mâncarea pe care o încălzește apoi acasă.

Documentele și fotografiile sale au ajuns în Istoria Păltinișului

Pe 11 septembrie 2026, la Biblioteca Astra din Sibiu, a fost lansat al patrulea volum din Istoria Păltinișului, scris de prietenul său, Mircea Drăgoteanu.

Derzsi spune că, atunci când l-a cunoscut, a considerat că este omul căruia îi poate încredința documentele și fotografiile adunate de-a lungul vieții. Contribuția lui se regăsește în volumele trei și patru.

Propriile memorii, Vremuri, locuri și destine, au așteptat 40 de ani până la publicare. Acasă mai păstrează un singur exemplar, pe care nu îl împrumută.