Mihai Viteazul a atacat Transilvania pentru a-și păstra tronul, iar victoria a venit la Șelimbăr

Explicația politică a războiului apare în lucrarea „Mihai Viteazul”, semnată de P.P. Panaitescu și citată de Adevărul.ro: „Mihai Viteazul a cucerit Ardealul dintr-un motiv politic, înțelegerea principelui ardelean cu moldovenii și cu polonii de a-l înlocui în scaun, plan care-i fusese arătat pe față. Dar alături de acest fapt care l-a hotărât definitiv, ideea cuceririi Ardealului își făcuse de mult drum în mintea lui. Încă din 1597 cancelarul ardelean Iojica tratase cu Mihai un plan îndrăzneț, Sigismund Bathory să abdice în favoarea domnului român și acesta să unească sub sceptrul său Ardealul, Țara Românească și chiar Bulgaria, ce urma să se răscoale sub conducerea lui”.

Interpretarea națională a acestei uniri s-a răspândit ulterior, prin istoriografia secolelor al XIX-lea și al XX-lea, fiind accentuată în perioada comunistă. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, unificarea teritoriilor locuite de români devenise un obiectiv care mobiliza societatea românească.

Schimbările de la conducerea Transilvaniei au destrămat alianța

Înaintea conflictului, Mihai avea nevoie de siguranță la hotarele dinspre Transilvania și Moldova, în timp ce lupta cu otomanii la Dunăre. Principii transilvăneni îi asigurau protecția dinspre nord-vest și urmau aceeași direcție antiotomană. Nici condițiile dezavantajoase în care principele Sigismund Báthory îi devenise suzeran, adică autoritatea căreia îi datora supunere, nu îl determinaseră să pornească un război împotriva lui.

Mihai, Sigismund și Aron, voievodul Moldovei, aderaseră la aceeași alianță. Alianța împotriva otomanilor fusese inițiată de papa Clement al VIII-lea și cuprindea Sfântul Imperiu Romano-German, Spania, Veneția și Rusia.

Sigismund a acceptat însă să cedeze Transilvania Habsburgilor în schimbul ducatelor Oppeln și Ratibor, două posesiuni din Silezia oferite de împăratul Rudolf al II-lea. Pentru Habsburgi, înțelegerea însemna extinderea influenței și un control mai mare asupra războiului antiotoman.

La 9 iunie 1598, Mihai a încheiat propriul tratat cu împăratul. Primea finanțare pentru întreținerea a 5.000 de mercenari, soldați plătiți să lupte, și recunoașterea domniei pe viață, cu drept de moștenire pentru familia sa. Țara își păstra autonomia și obiceiurile, fără obligația unui tribut.

Sigismund a renunțat apoi la ducatele primite, s-a întors în Transilvania și i-a îndepărtat pe reprezentanții imperiali. Mihai, încă legat de el printr-un acord de vasalitate, i-a cerut împăratului să îl ierte. În scrisoarea adresată lui Rudolf al II-lea, domnitorul Valahiei îi lua apărarea astfel: „Chiar dacă v-ar fi greșit cu ceva, […] să-i arătați părintească îndurare și să nu respingeți un atât de bun servitor al măriei voastre și al întregei creștinătăți”.

O nouă renunțare a lui Sigismund la conducerea principatului l-a adus în locul său pe vărul său, cardinalul Andrei Báthory. Acesta susținea pacea și chiar o alianță cu otomanii, în contradicție cu chemarea papei la cruciadă.

Apropiat de polonezi și de otomani, noul principe urmărea îndepărtarea lui Mihai. Polonezii îi ceruseră sultanului să accepte pe tronul Valahiei un domnitor moldovean credincios Porții, puterea otomană.

Panaitescu lega aceste demersuri de Ieremia Movilă, domnitorul Moldovei, care îl convinsese pe Zamoyski și, prin el, pe cardinal. El reproducea mărturia cronicii țării despre planul împotriva lui Mihai: „să scoață pre Mihai Vodă din mijlocul lor, iară de nu va ieși de voie, să se ridice oști asupră-i, să-l prinză, să-l dea turcilor. Și Bator Andreiaș fu bucuros acelui sfat rău și trimise soli la Mihai Vodă pre un nemiș anume Ciomortan Tamaș, cum să iasă Mihai Vodă din țară, că apoi va intra în mâinile turcilor”.

Domnitorul se afla astfel între Transilvania condusă de Andrei Báthory, Moldova lui Ieremia Movilă și Polonia. Hotărârea de a invada principatul a fost luată într-un sfat cu boierii.

Cele două coloane au ajuns la Șelimbăr pe drumuri diferite

Mihai a cerut sprijinul lui Rudolf al II-lea, dar împăratul avea de înfruntat otomanii în Ungaria inferioară și nu a oferit ajutorul consistent așteptat. L-a trimis pe generalul Basta, care trebuia să asigure sprijin militar. Acesta s-a opus însă inițial colaborării, refuzând să i se alăture.

Pentru apărarea Valahiei, vornicul Dumitru a rămas cu 5.000 de oameni. Mihai a obținut prin negocieri asigurarea că otomanii nu îl vor ataca deocamdată, apoi și-a concentrat trupele la Ploiești. Plecarea peste munți este datată la 4/14 octombrie 1599.

Înaintea înaintării, domnitorul i-a adunat la Florești pe căpitanii mercenarilor unguri. Se temea că aceștia nu vor accepta să lupte împotriva oștilor din Transilvania. Înconjurați de cazaci și de oamenii curții, căpitanii au depus jurământ de credință.

Mihai a condus una dintre coloane prin văile Buzăului și Teleajenului. Cealaltă, aflată sub comanda lui Udrea Băleanu, a fraților Buzești și a lui Baba Novac, a urmat Valea Oltului, trecând prin Turnu Roșu câteva zile mai târziu.

Traseul prin Buzău, deși ocolea drumul direct spre capitala principatului, urmărea atragerea secuilor. Aceștia își pierduseră privilegiile sub Báthory, iar Mihai avea deja legături cu ei prin oameni care recrutau soldați.

Panaitescu descria înaintarea drept o operațiune planificată atent. Drumul lui Mihai prin Brașov până în dreptul Sibiului a durat 11 zile, inclusiv oprirea pentru mobilizarea secuilor. Împărțirea trupelor îi aducea întăriri, dar crea și pericolul ca armatele, despărțite de zile de marș, să fie înfrânte separat. Reunirea lor s-a făcut în zona Șelimbărului.

Mihai avea mai mulți oameni decât adversarul său

Oastea domnitorului număra aproximativ 20.000 de oameni, față de cei 16.000 aflați sub autoritatea lui Andrei Báthory. Mihai dispunea și de 180 de tunuri.

Majoritatea militarilor săi erau mercenari: cazaci, unguri, albanezi, sârbi, bulgari, polonezi, cehi și germani. Lor li se adăugau unitățile boierești bine echipate și trupele personale ale domnitorului. Secuii au întărit armata după intrarea în Transilvania.

Gáspár Kornis comanda oastea principatului, așezată în trei linii:

• În față se afla cavaleria grea a nobilimii, condusă de Moise Székely, cu unități de infanterie pe flancuri.
• Linia din mijloc era formată din infanteriști care asigurau sprijinul.
• În spate se găseau trupele aduse de marii feudali transilvăneni.

Și Mihai și-a organizat forțele pe trei linii:

• Prima îi cuprindea pe Baba Novac în stânga, pe aga Leca în dreapta și pe banul Mihalcea, cu cavaleria sa de elită, în centru. Haiducii lui Baba Novac erau sârbi din Timoc, bosniaci, bulgari, albanezi, aromâni și greci.
• A doua avea 8.000 de călăreți, atât mercenari, cât și valahi.
• Ultima era alcătuită din cetele boierilor și garda personală a domnitorului.

Intervenția domnitorului a hotărât lupta

Bătălia s-a desfășurat între orele 9:00 și 16:00. Baba Novac a început atacul asupra flancului drept al adversarilor, iar mercenarii din centru l-au urmat. După primul succes al oamenilor lui Mihai, contraatacul transilvănean i-a respins.

Au urmat un nou atac al trupelor domnitorului și intrarea în luptă a celei de-a doua linii adverse. În descrierea lui Panaitescu, flancul stâng al lui Mihai fusese înfrânt, iar situația devenise nefavorabilă acestuia.

Banul Mihalcea a atacat cu cavaleria, urmat de călăreții din linia a doua. Marele steag al armatei transilvănene a fost capturat. Mihai a intervenit personal, a strâns soldații risipiți și a atacat cu boierii și oamenii curții, înfrângând trupele cardinalului.

Andrei Báthory urmărise confruntarea de pe o înălțime aflată dincolo de Cibin, alături de câțiva nobili. A fugit înainte ca lupta să se încheie, îndreptându-se spre Carpații Moldovei. Ulterior, secuii l-au prins și l-au decapitat.

La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia, capitala Principatului Transilvaniei.