Șapte din zece români stabiliți în străinătate nu iau în calcul să revină în țară în următoarele 12 luni, chiar dacă peste jumătate dintre ei au investit deja aici. Aceste date provin din studiul „Diaspora Sentiment 2026”, realizat de compania MKOR pe un eșantion de 2.000 de români din afara granițelor. Cercetarea subliniază o schimbare importantă de perspectivă: decizia de a rămâne sau de a reveni nu mai depinde exclusiv de salariu, ci de un pachet mai larg de factori, precum sistemul medical, calitatea serviciilor publice, predictibilitatea fiscală și funcționarea instituțiilor.
În timp ce 61% dintre românii plecați au făcut deja investiții în România, legătura economică cu țara natală nu se traduce automat într-o dorință de repatriere. Discuția s-a mutat dincolo de venitul lunar, ajungând la calitatea vieții de zi cu zi.
Mărturii din străinătate: de ce rămân sau de ce se întorc
Experiențele personale ale românilor plecați reflectă această complexitate. Un român stabilit de șapte ani în Oslo, unde și-a întemeiat o familie și a cumpărat un apartament, este categoric: „Nu. Nu m-aș mai întoarce. Vreun regret? Poate doar că n-am plecat mai devreme din România”. Alții, chiar dacă au avut oportunități financiare similare în țară, au ales să rămână departe. Un român din Germania povestește că a refuzat două oferte de muncă în România, deși erau comparabile financiar. Motivul a fost clar: „Am refuzat ambele oferte doar din cauza sistemului «bolnav» din România. Cu toate că aș vrea să mă întorc, nu cred că o să se mai întâmple lucrul ăsta”.
Pe de altă parte, lipsa integrării sociale și sentimentul de apartenență îi determină pe unii să facă drumul înapoi. Un român s-a întors după șase ani petrecuți în Suedia, unde a absolvit un master și a lucrat în IT. Decizia sa nu a fost una financiară, ci una legată de dificultatea de a lega prietenii și de a simți o conexiune reală cu localnicii. „M-am mutat înapoi în România după șase ani în Suedia. Cea mai bună decizie din viața mea. Trăiesc aici mult mai bine decât trăiam acolo”, mărturisește el.
Există și cazuri în care întoarcerea este încercată, dar eșuează. O persoană plecată de 26 de ani a încercat să se mute înapoi în București, dar a renunțat după numai patru luni. Dilema este surprinsă de o altă mărturie: „După câteva decenii afară vei realiza că partea materială nu este îndeajuns pentru a umple golul unei identități diluate. (…) Aș mai pleca? 100%. M-aș întoarce? 100%. Mă întorc? Probabil că nu.”
Calitatea vieții, mai importantă decât salariul
Analiza datelor și a experiențelor personale duce la aceeași concluzie: banii contează, dar nu mai sunt singurul criteriu. Cori Cimpoca, fondatoarea MKOR Consulting, explică faptul că, pe măsură ce românii se integrează profesional în țările adoptive, costul unei eventuale reveniri devine tot mai mare. „Cu cât integrarea profesională e mai avansată, cu atât «costul de oportunitate» al întoarcerii e mai mare: renunți la venit, la rol de decizie, la un sistem și o viață care funcționează pentru tine”, afirmă aceasta, conform News24.
Prin urmare, o ofertă salarială bună în România nu mai este suficientă pentru a convinge un român bine stabilit în străinătate să se întoarcă, dacă spitalele, administrația publică și regulile fiscale sunt percepute ca fiind instabile. Cori Cimpoca a adăugat: „Când banul nu mai e decisiv, înseamnă că nu mai poți concura doar cu salariul, trebuie să concurezi cu calitatea vieții și a instituțiilor.” Alegerea se mută, astfel, dinspre zona strict financiară către aspectele care definesc traiul de zi cu zi.
Cei care aleg să rămână în străinătate invocă cel mai des stabilitatea, serviciile publice funcționale și lipsa stresului în interacțiunea cu autoritățile. În contrast, cei care se întorc pun preț pe limbă, familie, prieteni și nevoia de a aparține unei comunități. Pentru România, această situație reprezintă o provocare dublă: pierde cetățeni bine integrați profesional în sisteme funcționale și, în același timp, nu reușește să îi atragă înapoi nici măcar pe cei care continuă să investească acasă.
